Cand tatăl meu s-a îmbolnăvit, eram în Rusia. Nu îmi spusese nimic, dar mă sunase Bogdan, fratele meu să-mi spună. Tocmai ce ieșisem dintr-o cofetărie. Inainte cu câteva minute mă minunam de frumusețile expuse și mă amuzam pe seama faptului că vânzătoarea mă tot întreba ce as vrea. Eram indecisă, arătam spre mai multe prăjituri, haotic, ridicând degetele indicându-i câte vreau, era atât de confuză!Prietenul meu care are cunoștințe lingvistice îi spusese în sârbă ce și cât vreau, o salvase!
Am luat ceva cu mac, îmi trezise amintiri plăcute, din vremea liceului, când bunica colegei mele de camera, Ramona, îi aducea cozonac cu mac. Femeia era atât de blândă, pita lui Dumnezeu! Am mușcat din prăjitură cu sufletul la dânsa, m-am gândit dacă e bine, după care Bogdan mă sunase, schimbând cursul cugetărilor mele.
Gustul dulceag s-a schimbat instant și râuri de lacrimi mi-au inundat privirea, orbindu-mă. Prăjitura nu mai voia să-și urmeze cursul firesc, voia disperată afară, împreună cu tot ce mâncasem în cursul zilei. M-am oprit, am stat înghețată, nu am mai simțit frigul, nici ploaia care curgea lin. Prietenul meu mă întreaba: ești bine? ce ai? Nu ziceam nimic, înghițând forțat, parcă pereții gătului mi se îngustaseră, după care îi zic: tati-i bolnav, dacă moare?
Țin minte că am mers până când am văzut hotelul în care stăteam, nimic mai mult.
Trei zile m-am trezit plângând, am adormit plăngând, iar ziua priveam pe geam, cum zăpada se așterne, urmele trecătorilor se vedeau timid sub ea. Mergeam în același loc ca-n ziua precedentă. Un bătrân pictor, tremurând de frig, stătea să-și vândă operele. I-am plâns de milă-n sinea mea, dar i-am urât pe toți oamenii care treceau în grabă pe străzi, bătrâni, tineri, nu conta.
Creierul îmi funcționa, și totuși nu gândea nimic. A fost gol, pentru prima dată gol! Trebuia să mă simt ușurată, să-mi găsesc pacea, dar mă părăsise sufletul. Am să mă întorc înapoi unde l-am lăsat într-o zi. Mă trezesc mereu în Rusia când merg la medic cu el, cu tatăl meu. Simt frigul care mă cuprinde ușor și mă ustură ochii încercând să opresc lacrimile care vor să cadă. Și trag adânc aer în piept, simt o împunsătură spre stânga, inima mă doare, dar mă uit la el și îi zâmbesc!
La capătul celălalt de lume, un amic îmi spune: îmi place cum iți tremură vocea când vorbești cu mine… după ce ies de la doctor, dar el nu știe de ce.

Lozna anului 1696 era un sat sub ocupație turcă. Tătarii au distrus satul, iar locuitorii au fugit la Peștera Tătărească. Această peșteră se află încă într-un loc numit Loznișoara. Intrarea sa este alcătuită din două mici deschideri în formă de fereastră, sculptate în peretele stâncii, la o înălțime de aproximativ 2,5 metri de sol, care sunt atât de înguste încât abia este accesibil, dar este suficient de spațioasă pentru a găzdui 150-200 de persoane. Au stat aici mult timp, nu numai la acea vreme, ci și în timpul pericolelor ulterioare. Pot fi văzute, de asemenea, urme de locuri de măcinare, de zdrobire a cerealelor și cavități sculptate în pereți, geamuri și orificii sculptate pentru alte alimente și instrumente. După invazia tătarilor au venit 7 familii ruse care s-au mutat ulterior.

Hainele sătenilor mai înstăriți erau făcute acasă. Iarna purtau pălărie din piele de oaie, opinci, pantaloni, haina și ciorapi gri. Vara, opinci, cămașă, vestă și o pălărie.

Casele și clădirile lor erau construite din lemn, acoperite cu lemn de santal și paie, care începuseră să fie construite într-un rând de străzi.

În anul 1713 locuiau în sat 3 iobagi și 2 șerbi. Ei locuiau în 3 case, 4 case fiind distruse. În anul 1750 erau 27 de case. În anul 1831 erau 534 de locuitori greco-catolici. În anul 1857 erau 814 locuitori, dintre care 6 erau romano-catolici, 6 catolici armeni, 758 de greco catolici, 14 evanghelisti și 30 de israeliti, în total erau 175 de case. În anul 1886 erau 13 romano-catolici, 663 de greco-catolici, 66 de israeliți, în total 742 de locuitori. În 1891, 2 din 101 locuitori erau romano-catolici, 919 greco-catolici, 19 evangheliști reformați și 80 de israeliți.

În jurul anului 1822 exista o moară în sat, deținută de Simon Noe și Fejér Salamon, iar acesta din urmă avea și o moară pe Someș.

Prima școală de 7 clase primare a fost înființată în anul 1820. În anul 1888, evreii au înființat o școală privată. Începând cu anul 1898, statul a contribuit, de asemenea, cu 100 de franci pe an la salariul profesorului István Széles.

Intoarcere la origini – istoria nobilimii comunei Lozna

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Lozna a avut o importantă populație de nobili.

În anul 1593, familia Pokol de Nagy-Lozna (Pocol) a fost înnobiliatală de către principele Sigismund Bathory. Familia avea domenii în: comuna Lozna, Preluci, Simișna, Purcăreț, Letca și Lemniu. Blazonul familiei era un scut militar de culoare celestină, în a cărui parte de jos era o coroană din care ieșea un leu ridicat în sus cu sabia în piciorul drept și coiful militar. Familia Pokol de Nagy-Lozna avea 12 familii în subordine.

În anul 1631, familia Ilyes ved Csaskai de Lemeny (Ilies ori Ciascai de Lemniu) a fost înnobiliată de către Georgiu Rakotzi. Familia avea domenii in: comuna Lozna Mare. Familia Ilyes ved Csaskai de Lemeny avea 12 familii în subordine.

În anul 1613, familia Cholthy ved Antsan seu Irimus de Cholth (Seniorul ori Antsan (Todor) sau mai degraba Irimuș de Ciolt) a fost înnobiliată de către Gabriel Bathory, iar în anul 1658, probabil, să îi fi fost mărit domeniul de către Georgiu Junior Rakotzi. Familia avea domenii în: comuna Lozna Mare, Preluci, Ciolt, Micula și Districtul Cetății de Petra (Valea Chioarului). Blazonul familiei era un scut militar în care se afla un balaur cu limba scoasă, care ținea în picior sabia scoasă, deasupra scutului coiful militar, iar pe el avea o diademă din regiment. Familia Cholthy ved Antsan seu Irimuș de Cholth avea 60 de familii în subordine.

În anul 1610, familia Hoszu de Kis-Nyires (Hosu de Mireșu Mic) a fost înnobiliatală de către Gabriel Bathory. Familia avea domenii în Lozna Mare și Mesteacăn, districtul Cetății de Petra (Valea Chioarului). Blazonul familiei era un scut militar în care se vede un călăreț alergând cu sabia scoasă, ridicatală în sus. Familia Hoszu de Kis-Nyires avea 2 familii în subordine.

În 8 mai, 1598, familia Pap de Rogoz (Pop de Rogoz) a fost înnobiliată de Maria Cristina și de Sigismund în 1601. Familia avea domenii în comuna Lozna Mare. Blazonul familiei era un scut militar roșu, în a cărui câmp se vede mâna dreapta cu sabia scoasă, în care e un cap de om, iar deasupra scutului, coiful militar. Familia Pap de Rogoz avea 8 familii în subordine.

In 1675, familia Pap de Letka (Pop de Letca) a fost înnobiliată de Michaelu sen. Apafi. Familia avea domeniu în comuna Lozna Mare.

E dimineață, ora cinci și șapte minute. Primesc un mesaj pe Facebook, ´´să-ți fie ziua bună, Bia´´. Și vărs o lacrimă care curge atât de repede, încât nu apuc să o șterg. Întreb de unde știe? ´´Nimic nu știu, dar am simțit să-ți spun´´, îmi răspunde. Îl anunț că azi e ziua mea și asta nu apare pe Facebook. Trebuie să mă ´´cunoști´´să știi. Și îmi pune o inimă albastră, așa,´´de drag senin´´.

Azi era unul din multele momente de cumpână, când îmi pun la îndoială până și propria-mi existență, crezând că mă afund tot mai adânc în mine însămi, acolo unde e doar întuneric și solitudine, dar nu, azi e altfel, se facuse lumină.

Am crescut crezând că sangele e important, și este, dar sângele nu este tot. În 24 de ani am învățat că nu poți să nu iubești omul, și cred că asta e cel mai important, să-l iubești!

COVID-19

24.07.2020

“Mami, trebuie să mă dezinfectez la intrarea in muzeu, altfel nu am înțeles regulile”, îi spune micuțul băiețel mamei înainte de a trece pragul.

Și este un loc, unde erau șatrele de țigani nomazi, cu căruțele lor colorate, cu coviltire rotunjite și cu copii zdrențurosi și zâmbăreți, care îmi făceau cu mâna, atunci când treceam pe lângă ei. Seara se adunau în jurul focului, iar caii pășteau pe lângă malul drept al văii, acolo unde își ridicau corturile.

În apropiere, se afla și crucea care comemorează moartea soldaților despre care există povești transmise pe cale orală, care, cel mai probabil, au murit în anul 1919, în timpul ´´Luptei de la Zalău´´ sau al ´´Incidentului armat de la Țigani (Crișeni), răsturnându-se cu tancul de pe vârful abruptului deal, care crescuse protector de-a lungul drumului, apărând satul de ochiul nestins al dușmanului.

Tot aici se aflau si gâștele, care încă își căutau papucii în jurul văii, sărind la fiecare trecător, în speranța că o să-i găsească. Erai nevoit să fugi peste puntea de fier, făcută de Arhimandritul Nafratie (Preotul Făgărășan), după cum era numit de săteni. El este părintele care a restaurat (în anul 1977) si biserica satului, care a suferit avarii în urma unui cutremur.

Reading is one of my daily activities that I really love. I love to read in general, but the fantasy genre has a special place in my heart. Probably because I am Romanian, and we are a nation full of legends, fairy tales, superstitions and mystical creatures. As a child, the quality of the writing, the observations and the mentions in the books were not very important, but the development of the action. Reading books as an adult, I began to ask myself questions and read from the perspective of a critic.

Reading Harry Potter, I wondered why Charlie Weasley, one of Ron’s brothers, went to study dragons in Romania. I was really happy with the idea, but in Romania there is no idea of the western dragon, but of the “balaur”, a type of dragon with many heads, like the Greek hell-hound Cerberus or the hydra and often with wings. The “dragon” is usually evil, kidnapping princesses.

Romania was also a member of a monarchical chivalric order called ´´ Order of the Dragon ´´,founded in 1408, for selected higher nobility and monarchs. The Prince of Wallachia ´´Vlad II Dracul´´, the father of ´´Vlad the Impaler´´ known as ´´Dracula´´, took his name from the Order of the Dragon.

These are two of the most important mentions of dragons in our culture and history, but there are probably many time-forgotten stories. I don’t know if J.K. Rowling referred to either or not, but she certainly chose the right location.

Pe vremea când bunicii mei erau copii, nu erau foarte multe jucării, erau scumpe și foarte greu de găsit, astfel încât erau nevoiți să-și folosească imaginația. Se jucau între ei, cu animalele, cutreierau ulițele, pădurile și își faceau păpuși din mâța de la mălai sau alte jucării din lemn.

Bunicul meu a fost foarte năzdrăvan, se ținea mereu de pozne. Crescut de bunicii de la Bârsa, era singurul copil la bătrâni. La vârsta de cinci ani, îi citea ziarul bâtrânului, nu pentru că străbunicul meu nu știa să citească, ci pur și simplu pentru a îl ține ocupat. Se pare că nu funcționa mereu, iar într-o zi, jucându-se cu pisica, a aruncat-o în fântână. Bineînțeles că a încercat să își ascundă vina spunându-le bătrânilor: “moșule și mama tână, o picat mâța-n fântână!”.

Eu nu cred că copiii își aleg părinții, ci dimpotrivă, părinții își aleg copiii. Este o combinație misterioasă între dorință, genetică și voia lui Dumnezeu. Este o avere genetică transmisă din generație în generație.

Genomul nostru îl putem împărți în două, partea materială genetică moștenită de la mamă și partea materială genetică moștenita de la tată. Dacă vrei să urmărești materialul genetic în timp, va trebui să pui deoparte jumătatea moștenită de la un părinte și vei rămâne cu o jumătate de genom. Genomul va trebui să-l împarți în 23 de bucăți care reprezintă cromozomii transmiși de la un părinte. Dacă vrei să urmărești cromozomii părintelui în timp, va trebui să adaugi încă 23 de cromozomi, care reprezintă partea genetică pe care nu ți le-a transmis.

Procesul este unul complex. Cu toate că știm numărul total al cromozomilor, nu știm cum arată în realitate. Cromozomii moșteniți de noi trec printr-un proces de recombinare, înainte de a ne fi transmiși. Fiecare pereche de cromozomi a suferit schimbări de segmente de ADN, astfel încât cromozomul inițial s-a rupt și s-a recombinat de aproximativ treizeci și două de ori în întregul genom. Anumite secțiuni de ADN se transmit în întregime generațiilor următoare, ceea ce ne leagă mai mult de strămoșii noștri, ´´acea persoană este cumva încă acolo, în tine, într-un mod complet disproporționat față de restul strămoșilor´´.

“Aveam vreo 9 ani pe vremea aceea. Eram slugă prin Văleni. Ne duceau la fân, la orice era de lucru. Ne puneau sapa în mână, cât eram de mici! Era mai mare sapa ca noi, abia o puteam cuprinde cu mâinile.

Se adunau oamenii din sat, mergeau unu la altu să se ajute. O venit și o familie cu copii. Erau băieți, nu mai știu câți anu aveau, dar erau mai mici. Femeia avea o zadie faină, un roz cu dungi albe. Eram undeva pe lângă pădure. Bărbatul femeii o mers să caute un lemn să facem furcitura.

Noi am tot întors fânul să se mai usuce până vine el. O trecut ceva vreme și din pădure numa’ văd că vine, coborând, un câine alb și direct la femeia cu zadia roz o sărit. O prins-o de zadie, nu o apucat să o prindă de picior că o sărit un bărbat cu furcoiul la el și o fugit înapoi în pădure.

După o vreme, o coboarât și barbatul femeii, cu lemnul în spate. Ea i-o povestit ce s-o întâmplat și el o început să râdă. Atunci, femeia o văzut că are ceva roz între dinți. I l-o scos dintre dinți și o pus-o pe lângă zadie. S-o potrivit perfect. No, atunci am văzut pentru prima dată un vârcolac”.