“Noi vrem pământ!”

Țăranii de odinioară, cei care îşi amestecau sudoarea, lacrimile şi sângele cu lutul plămădirii veşniciei, idealizau pământul, văzându-l ca pe un relicvariu unde sunt depozitate urmele trecutului. Pământul nu e doar martorul vicisitudinilor istoriei, ci expresia directă a acestora. Mai mult, omul se simte consubstanțial cu pământul. A hrani ogorul, neîntrerupt, cu sufletul și cu lacrima ta, este argumentul suprem al străvechimii și al unor drepturi nescrise.

“Badea Mitru de la punte
Care face lucruri multe
Și mai face dintre ele și mai bune, și mai rele
Badea Mitru supărat
S-o suit cole pă had
Și s-ăpuca de săpat
Lelea Anișca, femeie tare, face șme cu Mitru-n Vale
Io am văzut, c-am fost acole !”

Versuri scrise de Antonie de pe Valea Loznei, fiind martorul unei dispute între Dumitru de la punte și Roza lui Almaș.

Proprietarii enumerati in anii 1770-1773 (Lozna):

-6 membri ai familiei Leményi Illyés, cunoscuta si sub numele de familie Császkay (Ceascai/Ciascai)

-6 membri ai familiilor Csolti Irimus Todor si Pap Rogozi sunt materni-14 membri ai familiei Pokol de Nagy-Loznai sunt paterniIn

1810 detinatori:

-fam. Balint 2

-fam. Császkay (Ceascai/Ciascai) 5

-fam. Drágus 1

-fam. Durus 3

-fam. Hosszú 2

-fam. Horváth 3

-fam. Mán 1

-fam. Natházán Zakariásnak 1

-fam. Nyikora Tyirilának 1

-fam. Pap 15

-fam. Páska 2

-fam. Pokol 23

-fam. Revnyik 1

-fam. Rácz 1

-fam. Szabó 2

-fam. Sztoján Vonutznak 1

-fam. Lazai Vonutznak 1

-fam. Irimus 9

-fam. Jura Ursznak 1

1866-proprietarii drepturilor nobile:

Mezei GyulaHatfaludi István si József

Bálint

János

Kovács Elek

Irimus 25

Pop 27

Pokol 23

Császkai 21

Hosszú 11

Nyikora 3

Páska 3

Fersete 3

Paul 3

Bálint 3

Mán 3

Czicze 2

Nagy 2

Szabó 2

Dolha 2

Turk 1-1

Durus

Koruly (Corui)

Horváth

Szőcs

Drágus

Nádházi

Dancs

Péter

Száva

Máre

Ravasz

Era o zi frumoasă de toamnă, vântul adia ușor, iar în Lozna, sat arhaic, cu tradiție din vechiul Ținut Someșan, când primarul Niculae Andreica îl întâlni în centrul satului pe Antonie a Miezului de pe Pogor.

Umbla vorba-n sat că primarul se credea mare erudit de când ajunsese președinte de comună și primar.

´´Antonie, Antonie, ia mai fă-mi o poezie!´´, zice Niculae plin de zel.

Antonie nu s-a lăsat foarte mult așteptat și a recitat:

´´Vai, domnule președinte, / Oare-ți mai aduci aminte, / De când locuiai la Bot / Și trăgeai la calapod / Și mâncai la lăngălău / Și credeai în Dumnezo…?´´

Referințe: Bot – zona dintre Preluci și Valea Loznei, cunoscută și sub numele de Piciorul Botului calapod – piesă de lemn în forma labei piciorului, folosită la confecționarea încălțămintei, Niculae fiind șușter lăngălău – plăcintă din făină de mălai (mai târziu, din făină de grâu) care se cocea pe lespede.

Zilele trecute, ridicându-mi privirea dintr-o carte despre Arthur Schopenhauer și ideile lui, într-un moment de reflecție, mi-am scris numele pe o bucată de hârtie, exact așa cum am învățat în clasele primare, cu litera mare. Am privit lung la scrisul de pe foaia de hârtie și un sentiment de repulsie m-a cuprins, astfel încât am tras cu pixul peste, încercând să-l fac să dispară. Putând însă încă să-l citesc, m-am oprit asupra literei B. Am încercat până să scriu și numele tău, în speranța că o să capete o altă formă, una mai bună, dar nu s-a schimbat nimic. Și n-am putut să nu mă minunez de privilegiul de a-mi scrie numele cu literă mare, pentru o ființă diploidă care inevitabil e și duplicitară, primind o distincție de care nu o să fiu vrednică niciodată. Mi-am ridicat privirea, m-am uitat pe geam unde ploaia umplea o groapă. Gândul m-a dus la un drum de piatră, cineva rostindu-mi numele în timp ce urmam mortul la groapă. ´´De ce plângi , Bianca?´´, ´´Mortul nu era al nostru.´´. Ca să învăț mai târziu că totuși fusese.

Stream of consciousness writing

The other day, looking up from a book about Arthur Schopenhauer and his ideas, when in a moment of reflection, I wrote my name on a piece of paper, just as I learned in elementary school, in capital letters. I stared at the writing on the sheet of paper and a feeling of repulsion gripped me, so I crossed the pen over it, trying to make it disappear. But still being able to read it, I stopped at the letter B. I tried, until I wrote your name, hoping it would take another shape, a better one, but nothing has changed,and I couldn’t help but marvel at the privilege of writing my name in capital letters. For a diploid being, who is inevitably also a duplicate, receiving a distinction that I will never be worthy of. I looked up, looking out the window where the rain was filling a pit. The thought led me to a stone road, someone saying my name as I followed the dead man to the graveyard.
“Why are you crying, Bianca? The death was not ours.”
Only to learn later, that it had been.

Statistic vorbind, m-aș putea numi norocoasă, dar eu nu cred în șansă, ci în coincidență. Povestea mea începe odată cu anii 1969 și 1970, când s-au născut părinții mei. Ambii părinți cu rădăcinile bine înfipte în județul Sălaj, chiar dacă în localități și straturi sociale diferite. Mama dintr-o familie cu nume grele, printre care Dumitru Micu, tata un om simplu, care nu își cunoștea originile, însă comizerația și mansuetudinea i-au însușit virtutea.

Simultaneitatea a făcut ca în anul 1991 părinții mei să se întâlnească printr-o amică comuna, Maria Irimuș, și tot în același an, la data de 9 noiembrie, să-și unească destinele. Povestea e una epică, însă nu una fără tumult.

Noi, oamenii, suntem contaminați cu viață, astfel încât în anul 1992 se naște fratele meu, Bogdan. Bogdan ajunge să le aducă împlinire părinților și, inevitabil, o bucurie nemarginită bunicilor. Anul 1996 mă aduce pe mine, eu care cred că noi suntem urma trecerii voastre pe pământ.

Povestea noastră continuă, trecând prin vârste, iar la final suntem doar viață atârnată de viață, într-o înlănțuire care duce mai departe viață.

PS: La mulți ani mami și tati! Sfinții își pierd sanctitatea în fața părinților, vă iubesc mai presus de orice!

Cand tatăl meu s-a îmbolnăvit, eram în Rusia. Nu îmi spusese nimic, dar mă sunase Bogdan, fratele meu să-mi spună. Tocmai ce ieșisem dintr-o cofetărie. Inainte cu câteva minute mă minunam de frumusețile expuse și mă amuzam pe seama faptului că vânzătoarea mă tot întreba ce as vrea. Eram indecisă, arătam spre mai multe prăjituri, haotic, ridicând degetele indicându-i câte vreau, era atât de confuză!Prietenul meu care are cunoștințe lingvistice îi spusese în sârbă ce și cât vreau, o salvase!
Am luat ceva cu mac, îmi trezise amintiri plăcute, din vremea liceului, când bunica colegei mele de camera, Ramona, îi aducea cozonac cu mac. Femeia era atât de blândă, pita lui Dumnezeu! Am mușcat din prăjitură cu sufletul la dânsa, m-am gândit dacă e bine, după care Bogdan mă sunase, schimbând cursul cugetărilor mele.
Gustul dulceag s-a schimbat instant și râuri de lacrimi mi-au inundat privirea, orbindu-mă. Prăjitura nu mai voia să-și urmeze cursul firesc, voia disperată afară, împreună cu tot ce mâncasem în cursul zilei. M-am oprit, am stat înghețată, nu am mai simțit frigul, nici ploaia care curgea lin. Prietenul meu mă întreaba: ești bine? ce ai? Nu ziceam nimic, înghițând forțat, parcă pereții gătului mi se îngustaseră, după care îi zic: tati-i bolnav, dacă moare?
Țin minte că am mers până când am văzut hotelul în care stăteam, nimic mai mult.
Trei zile m-am trezit plângând, am adormit plăngând, iar ziua priveam pe geam, cum zăpada se așterne, urmele trecătorilor se vedeau timid sub ea. Mergeam în același loc ca-n ziua precedentă. Un bătrân pictor, tremurând de frig, stătea să-și vândă operele. I-am plâns de milă-n sinea mea, dar i-am urât pe toți oamenii care treceau în grabă pe străzi, bătrâni, tineri, nu conta.
Creierul îmi funcționa, și totuși nu gândea nimic. A fost gol, pentru prima dată gol! Trebuia să mă simt ușurată, să-mi găsesc pacea, dar mă părăsise sufletul. Am să mă întorc înapoi unde l-am lăsat într-o zi. Mă trezesc mereu în Rusia când merg la medic cu el, cu tatăl meu. Simt frigul care mă cuprinde ușor și mă ustură ochii încercând să opresc lacrimile care vor să cadă. Și trag adânc aer în piept, simt o împunsătură spre stânga, inima mă doare, dar mă uit la el și îi zâmbesc!
La capătul celălalt de lume, un amic îmi spune: îmi place cum iți tremură vocea când vorbești cu mine… după ce ies de la doctor, dar el nu știe de ce.

Lozna anului 1696 era un sat sub ocupație turcă. Tătarii au distrus satul, iar locuitorii au fugit la Peștera Tătărească. Această peșteră se află încă într-un loc numit Loznișoara. Intrarea sa este alcătuită din două mici deschideri în formă de fereastră, sculptate în peretele stâncii, la o înălțime de aproximativ 2,5 metri de sol, care sunt atât de înguste încât abia este accesibil, dar este suficient de spațioasă pentru a găzdui 150-200 de persoane. Au stat aici mult timp, nu numai la acea vreme, ci și în timpul pericolelor ulterioare. Pot fi văzute, de asemenea, urme de locuri de măcinare, de zdrobire a cerealelor și cavități sculptate în pereți, geamuri și orificii sculptate pentru alte alimente și instrumente. După invazia tătarilor au venit 7 familii ruse care s-au mutat ulterior.

Hainele sătenilor mai înstăriți erau făcute acasă. Iarna purtau pălărie din piele de oaie, opinci, pantaloni, haina și ciorapi gri. Vara, opinci, cămașă, vestă și o pălărie.

Casele și clădirile lor erau construite din lemn, acoperite cu lemn de santal și paie, care începuseră să fie construite într-un rând de străzi.

În anul 1713 locuiau în sat 3 iobagi și 2 șerbi. Ei locuiau în 3 case, 4 case fiind distruse. În anul 1750 erau 27 de case. În anul 1831 erau 534 de locuitori greco-catolici. În anul 1857 erau 814 locuitori, dintre care 6 erau romano-catolici, 6 catolici armeni, 758 de greco catolici, 14 evanghelisti și 30 de israeliti, în total erau 175 de case. În anul 1886 erau 13 romano-catolici, 663 de greco-catolici, 66 de israeliți, în total 742 de locuitori. În 1891, 2 din 101 locuitori erau romano-catolici, 919 greco-catolici, 19 evangheliști reformați și 80 de israeliți.

În jurul anului 1822 exista o moară în sat, deținută de Simon Noe și Fejér Salamon, iar acesta din urmă avea și o moară pe Someș.

Prima școală de 7 clase primare a fost înființată în anul 1820. În anul 1888, evreii au înființat o școală privată. Începând cu anul 1898, statul a contribuit, de asemenea, cu 100 de franci pe an la salariul profesorului István Széles.

Intoarcere la origini – istoria nobilimii comunei Lozna

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Lozna a avut o importantă populație de nobili.

În anul 1593, familia Pokol de Nagy-Lozna (Pocol) a fost înnobiliatală de către principele Sigismund Bathory. Familia avea domenii în: comuna Lozna, Preluci, Simișna, Purcăreț, Letca și Lemniu. Blazonul familiei era un scut militar de culoare celestină, în a cărui parte de jos era o coroană din care ieșea un leu ridicat în sus cu sabia în piciorul drept și coiful militar. Familia Pokol de Nagy-Lozna avea 12 familii în subordine.

În anul 1631, familia Ilyes ved Csaskai de Lemeny (Ilies ori Ciascai de Lemniu) a fost înnobiliată de către Georgiu Rakotzi. Familia avea domenii in: comuna Lozna Mare. Familia Ilyes ved Csaskai de Lemeny avea 12 familii în subordine.

În anul 1613, familia Cholthy ved Antsan seu Irimus de Cholth (Seniorul ori Antsan (Todor) sau mai degraba Irimuș de Ciolt) a fost înnobiliată de către Gabriel Bathory, iar în anul 1658, probabil, să îi fi fost mărit domeniul de către Georgiu Junior Rakotzi. Familia avea domenii în: comuna Lozna Mare, Preluci, Ciolt, Micula și Districtul Cetății de Petra (Valea Chioarului). Blazonul familiei era un scut militar în care se afla un balaur cu limba scoasă, care ținea în picior sabia scoasă, deasupra scutului coiful militar, iar pe el avea o diademă din regiment. Familia Cholthy ved Antsan seu Irimuș de Cholth avea 60 de familii în subordine.

În anul 1610, familia Hoszu de Kis-Nyires (Hosu de Mireșu Mic) a fost înnobiliatală de către Gabriel Bathory. Familia avea domenii în Lozna Mare și Mesteacăn, districtul Cetății de Petra (Valea Chioarului). Blazonul familiei era un scut militar în care se vede un călăreț alergând cu sabia scoasă, ridicatală în sus. Familia Hoszu de Kis-Nyires avea 2 familii în subordine.

În 8 mai, 1598, familia Pap de Rogoz (Pop de Rogoz) a fost înnobiliată de Maria Cristina și de Sigismund în 1601. Familia avea domenii în comuna Lozna Mare. Blazonul familiei era un scut militar roșu, în a cărui câmp se vede mâna dreapta cu sabia scoasă, în care e un cap de om, iar deasupra scutului, coiful militar. Familia Pap de Rogoz avea 8 familii în subordine.

In 1675, familia Pap de Letka (Pop de Letca) a fost înnobiliată de Michaelu sen. Apafi. Familia avea domeniu în comuna Lozna Mare.

E dimineață, ora cinci și șapte minute. Primesc un mesaj pe Facebook, ´´să-ți fie ziua bună, Bia´´. Și vărs o lacrimă care curge atât de repede, încât nu apuc să o șterg. Întreb de unde știe? ´´Nimic nu știu, dar am simțit să-ți spun´´, îmi răspunde. Îl anunț că azi e ziua mea și asta nu apare pe Facebook. Trebuie să mă ´´cunoști´´să știi. Și îmi pune o inimă albastră, așa,´´de drag senin´´.

Azi era unul din multele momente de cumpână, când îmi pun la îndoială până și propria-mi existență, crezând că mă afund tot mai adânc în mine însămi, acolo unde e doar întuneric și solitudine, dar nu, azi e altfel, se facuse lumină.

Am crescut crezând că sangele e important, și este, dar sângele nu este tot. În 24 de ani am învățat că nu poți să nu iubești omul, și cred că asta e cel mai important, să-l iubești!